Sex si crima de Florentin Urda

                                     

 

De ce o carte despre sex şi crimă? În primul rând pentru că există o  legătură între aceste două componente şi în al doilea rând pentru că am fost uimit să costat  că foarte puţini oameni fac diferenţa între un psihopat şi un psihotic, sau au  cunoştinţe despre criminalii în serie. Cum, din păcate, sunt foarte puţine informaţii despre istoria personală a criminalilor în serie români, am fost nevoit să caut  aceste informaţii în altă parte şi anume în istorie sau în dosarele F.B.I..

Sunt convins că, citind această carte, îţi poţi face o idee despre psihologia, gândirea şi comportamentul criminalilor în serie. Vei înţelege ce factori i-au făcut să se transforme în ceea ce sunt  şi ceea ce este cel mai important, vei afla cum să identifici un asemenea individ.  

Acestea fiind spuse, te invit să aflăm împreună care este legătura între sex, perversiune, sadism şi crimă: 

 

                           CAPITOLUL 1 Sex si crima:

                       

Sexul ne-a fascinat întotdeauna fiind de fapt, deşi nu este recunoscut, motorul principal al educaţiei şi culturii actuale, cultură care este îndreptată către acumularea de bunuri materiale, cu orice chip. Sexul a condus lumea şi s-a împletit adeseori cu violenţa. Bărbaţii cu bani şi avere, avere care uneori a fost obţinută  prin violenţă, au avut şi vor avea mereu soţii şi amante frumoase, în detrimentul bărbaţilor mai puţin norocoşi din punct de vedere material. O mână de oameni, de obicei bărbaţi, au fost şi vor fi mereu deasupra legii, omorând şi schingiuind după bunul plac. De la regii care deţineau întreaga putere şi care, în afara cohortelor de amante, aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor, până la dictatorii care, prin apăsarea pe un buton pot distruge lumea, combinaţia dintre bani şi putere  a fost şi este cele mai de succes afrodiziac.

   În folclor, apărând de nicăieri şi susţinută mai ales de către biserică există concepţia conform căreia, în epocile trecute sexul nu era o preocupare centrală,  fiind dimpotrivă marginalizat şi ţinut sub control. Dar chiar aşa a fost? Dacă ne întoarcem puţin în trecut, vom observa că unele dintre practicile sexuale de atunci erau de-a dreptul bizare şi greu de înţeles.

  În Grecia antică homosexualitatea era la mare preţ, mai ales în rândul soldaţilor, care învăţau importanţa dobândirii calităţilor “bărbăteşti “ fiind şcoliţi în   arta războiului, a vânătorii sau a oratoriei. Pentru cretani, homosexualitatea nu era neapărat academică,ci mai mult o evadare din lumea dură a  războiului şi a crimei.
Nobilii mayaşi erau foarte atenţi la nevoile copiilor lor. Ei considerau ca făcând parte din obligaţiile parentale, nu doar oferirea de sprijin financiar şi emoţional, ci de asemenea şi sprijinirea activă a copiilor în vederea satisfacerii nevoilor sexuale. 

Când băieţii din clasele nobile ajungeau la vârsta adolescenţei, părinţii lor căutau în popor băieţi frumoşi cu care aceştia să poată întreţine relaţii homosexuale, până când deveneau suficient de maturi ca să se poată căsători cu  fete. Practica homosexuală a mayasilor cu cei din clasele inferioare era susţinută de  mitul în care zeul Chin, spirit al naturii, a făcut sex (homosexual) cu un spirit rău, doar pentru a arăta mayasilor cum se îndeplineşte actul în sine. Uniunea dintre băieţi, care precede căsătoria cu o femeie, era privită ca fiind normală şi de la sine înţeleasă.
Sexul este prezent până şi în religii,  religii care transformă actul  sexual în practică spirituală.  În misterele lui Isis şi în Taoism sexul, mai ales cel continent, este privit ca o modalitate de regenerare şi de armonizare a minţii şi a corpului care, astfel  este curăţat (transmutat în alchimie) şi adus aproape de perfecţiune.
Cele mai vechi referiri la acte sexuale, pe care astăzi le catalogăm ca perversiuni, vin din Egiptul antic, mai bine zis de la mitul lui Isis care îl învie pe Osiris şi îi furnizează un penis de aur, în locul penisului său mâncat de peştii Nilului. 
Bărbaţii şi femeile din clasele conducătoare (de fapt singurii admişi într-un astfel de rit) reeditau mitul lui Isis şi Osiris şi mai ales misterele acestui mit, prin cunilingus şi felaţio, practici care în acea epocă erau privite a fi perfect normale. 

Cei care vroiau să ofere acest tip de plăcere îşi colorau buzele în roşu ( ruj de buze) şi prin acest fapt îşi făceau astfel cunoscută disponibilitatea pentru una sau ambele “perversiuni”.
 Mai mult decât atât, vechii egipteni erau utilizatori fervenţi şi convinşi ai masturbării. În acest sens, mitul creaţionist prin care lumea a fost creată prin masturbarea zeului Atum/Ra, stătea la baza acestei practici, destinată în special faraonilor.Conform acestui mit,  universul a fost creat dintr-o supă primordială de culoare neagră, din care, în timp, s-a format un ou. Din acest ou a ţâşnit  zeul Atum care,  fiind singur, s-a masturbat creând astfel, din sămânţa sa, pe ceilalţi zei şi zeiţe, zei şi zeiţe care mai târziu l-au ajutat să stăpânească universul. Cum în  credinţa populară a egiptenilor se spunea că faraonul este reprezentantul pe pământ  al lui Atum/Ra, faraonul trebuia să îndeplinească un ritual “sacru” în fiecare an. Acest ritual (masturbare) era retrăirea actului creaţiei însăşi, iar faraonul îl ajuta pe însuşi zeul Ra să menţină balanţa în univers....

Triburile arabice (preislamice) aveau obiceiul de a-şi împrumuta “nevestele”, obţinând astfel posibilitatea de a influenţa deciziile unui alt bărbat mai puternic. Doar bărbaţii puternici, bogaţi, frumoşi şi mai ales sănătoşi, aveau privilegiul de a face sex şi a avea copii cu nevasta altuia. Copiii din aceste relaţii, deşi erau copiii naturali ai amantului, erau trecuţi pe numele soţului femeii împrumutate, care îşi creştea astfel influenţa.  

Sexul a fost şi va fi folosit mereu ca un mijloc de a dobândi avere sau influenţă, pe o cale paşnică.                

James W. Prescott, specialist în neuropsihologie susţine că violenţa şi sexul sunt de obicei separate. În cartea sa, Prescott arată că anumite experienţe senzoriale care au loc în timpul perioadei de formare şi de dezvoltare, vor crea o predispoziţie neuropsihologică, fie pentru dezvoltarea unui comportament de tip violent, fie către dezvoltarea unui comportament blând, afectuos şi iubitor. Aceste două tipuri de comportament sunt foarte logice, dacă ne gândim că adulţii care molestează copii au fost la rândul lor molestaţi în copilărie, pe când adulţii care au fost crescuţi cu atenţie şi iubire dau dovadă de toleranţă faţă de fiii lor, care doresc să îşi înceapă viaţa sexuală în adolescenţă.  Din păcate, lucrurile nu sunt mereu atât de simple, ci uneori sexul este împletit cu violenţa dând naştere la adevăraţi monştri, care comit crime din plăcere sau crime în serie. Este împământenită convingerea noutăţii crimelor în serie care au început, conform unor anumiţi experţi, odată cu apariţia industrializării. De fapt, lucrurile nu stau deloc aşa, criminalii în serie au existat în toate timpurile şi probabil că vor exista mereu  Biblia, Eclesiastul cap 1, versetul 9: “Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare.”. 
Unii dintre cercetătorii în domeniul criminalităţii susţin posibilitatea existenţei trăsăturilor criminale chiar în A.D.N.. De fapt, instinctul crimelor sadice sau în serie, este comun tuturor primatelor. 
 Richard Walter Wrangham, primatolog britanic şi profesor la Harvard, descrie într-una din cărţile sale, că maimuţele, mai ales cimpanzeii, comit deseori acte de tortură fizică. Nu doar că cimpanzeii atacă membrii mai vulnerabili ai propriilor grupuri, uneori rupându-le braţele, picioarele, jupuind fâşii de piele sau bându-le sângele, ci acest tip de comportament sălbatic şi sadic este etalat şi în cazul în care sunt vânate alte animale, care sunt ucise cu o cruzime greu de imaginat.

Fiinţele umane au fost tot timpul atrase de spectacolul morţii şi mai ales de chinurile la care erau supuşi condamnaţii în pieţele publice. Unii oameni sunt pur şi simplu monştrii şi se comportă ca atare.

Suntem plini de cruzime şi de răutate, atunci când ne răzbunăm pe drept sau pe nedrept. Istoria lumii e presărată cu cadavre mutilate, începând cu crimele făcute de Atreus, rege în Mycenae, care a masacrat copiii propriului frate (nepoţii lui), le-a tocat carnea, i-a gătit servindu-i în plăcinte şi continuând cu faptele cavalerilor medievali, care erau departe de a fi atât de creştine pe cât se crede. De fapt, unii dintre aceşti “cavaleri“ nu erau decât nişte brute pline de violenţă care furau, violau, răpeau şi omorau în masă bărbaţi, femei şi uneori chiar şi copii fără apărare. Este de ajuns să citeşti Shakespeare, ca să te lămureşti cum stăteau lucrurile cu adevărat. În piesa sa “Titus Andronicus”, Shakespeare descrie un viol în grup urmat de mutilarea victimei prin tăierea limbii şi a braţelor acesteia, în speranţa că aceasta nu va putea vorbi sau arăta criminalii. Descrierile crimelor pot continua la nesfârşit, acoperind toată istoria veche sau nouă a umanităţii. 

Se pune întrebarea, dacă în toate timpurile au existat criminali în serie şi/sau crime pasionale, de ce se crede că acestea sunt de dată recentă?

În primul rând, pentru că în vechime cei care comiteau crime în masă sau mutilări nu erau priviţi ca şi criminali în serie, tocmai din cauza abundenţei crimelor în masă şi a mutilărilor. În trecutul recent, anumite crime nu au fost considerate a fi crime în masă, pentru că toţi psihopaţii se puteau înrola în armate, luptau în război şi comiteau tot felul de atrocităţi fără teama de a fi pedepsiţi, ci cu siguranţa că vor fi răsplătiţi şi chiar promovaţi pentru asemenea crime.

De la crimele surprinse de Francisco Goya, care a gravat atrocităţile războiului plin de violuri, castrări, dezmembrări, decapitări sau arderi pe rug, până la atrocităţile din Vietnam şi mai nou din Serbia, psihopaţii de pe toate continentele şi din toate timpurile au avut ocazia să-şi astâmpere setea de sânge fără frica de a fi pedepsiţi pentru asta. Atâta timp cât crimele acestea erau îndreptate către inamic, ele erau considerate a fi normale şi trecute cu vederea de superiori.O altă cauză pentru care  se crede că atrocităţile de genul crimelor în serie sunt de dată recentă, este şi faptul că în vremurile preindustriale nu existau mijloace de informare în masă şi deci, nu existau ştiri de acest gen. În acest sens, este semnificativ că faptele lui Jack Spintecătorul au fost consemnate tocmai în perioada apariţiei ziarelor. Jack Spintecătorul nu a fost deloc primul criminal în serie, dar a fost cu siguranţă primul psihopat care a ajuns celebru, în urma crimelor sale.   Deşi nu există  dovezi  scrise, este  cât se poate de clar că fenomenul crimelor în serie este  unul vechi de când lumea. Poveştile şi legendele despre vampiri şi vârcolaci ar putea ascunde de fapt crime în serie, crime care la acea dată păreau a fi de-a dreptul fantastice şi fără nici un fel de explicaţie.Atunci când oficialii acelor vremuri prindeau cu greu câte un psihopat, care nu doar că omora, dar şi dezmembra cadavrele, psihopatul respectiv nu era privit ca o persoană condusă de impulsuri psihologice, puternice şi de nestăpânit care duc la crime oribile, ci era privit ca fiind posedat de demoni, demoni care il transformau  într-un monstru însetat de sânge. 

  În decembrie 1573, în urma judecării şi a condamnării lui Gilles Garnie, Parlamentul regional din estul Franţei a emis o proclamaţie în care erau descrise cele mai eficiente metode de capturare, condamnare şi executare a vârcolacilor. Şase ani mai târziu, în Germania, era judecat un oarecare Peter Stubbe acuzat că se transformă în vârcolac şi îşi omoară compatrioţii cu o cruzime nemaiîntâlnită. 
Cei doi aşa-zişi vârcolaci şi-au început “carierele” de criminali în serie din motive diferite. Analele vremii îl descriu pe Garnie că fiind un tip retras (heremit), care a renunţat la singurătatea sa pentru a se însura şi a-şi întemeia o familie. La scurt timp după casatorie, Garnie îşi dă seama că nu este capabil să îşi asume rolul de cap de familie pentru ca nu  câştiga suficienţi bani pentru a se putea întreţine pe sine şi familia sa. După o scurtă luptă cu sărăcia, Garnie renunţă şi face pactul cu diavolul şi astfel ajunge vârcolac. Spre deosebire de Garnie, Stubbe era un tip cunoscut ca fiind violent şi deosebit de rău şi care, prin practica magiei negre, ajunge să facă pactul cu diavolul. Deosebirile dintre cei doi se şterg, odată cu începerea activităţii criminale.
Ambii au devenit ucigaşi şi canibali, preferând să omoare mai ales copii. În “cariera sa” Stubbe omoară 13 copii, un bărbat şi o femeie. Contemporanii săi susţin că Stubbe se transformă, cu ajutorul unei curele magice, într-o creatură infernală mătăhăloasă, cu labe puternice prevăzute cu ghiare ascuţite şi un cap hidos, cu ochi mari care scânteiau în noapte şi o gură imensă cu mai multe rânduri de dinţi. 

 Este uşor de înţeles de ce contemporanii lor credeau că Stubbe şi alţii ca el erau de fapt creaturi infernale, pentru că pur şi simplu crimele lor păreau cu adevărat a fi săvârşite de astfel de monştri. Garnier a fost mai puţin prolific, el a ucis “numai” doi băieţi şi două fete. Garnier îşi strangula victimele, le rupea în bucăţi şi le mânca carnea de pe braţe, picioare sau abdomen. În unul dintre cazuri, a rupt piciorul unui băiat, iar în altul a rupt o bucată de carne din ceea ce fusese o fată şi a adus carnea acasă la soţie pentru ca aceasta să o gătească.

 Stubbe era şi mai feroce de atât.  De fapt, Stubbe consuma părţi din victime şi îi plăcea, în special, să mănânce inimile crude şi pline de sânge. Într-un acces de furie, Stubbe şi-a omorât propriul băiat şi i-a mâncat creierul, ca răzbunare pentru ceva ce acesta nu făcuse. Se pare ca Stubbe şi-a violat atât fata, cât şi surorile şi le-a schingiuit, înainte ca acestea să fie de acord să îi devină complice în activitatea sa criminală. Odată prinşi, atât Garnier cât şi Stubbe au fost condamnaţi, torturaţi şi executaţi cu deosebită cruzime. După judecată, Garnier a fost ars de viu, iar Stubbe, după că a fost torturat şi tras pe roată, a fost dezmembrat cu ajutorul cleştilor înroşiţi în foc, decapitat şi apoi ars. Aceste execuţii sălbatice au fost pe lângă acte de descurajare şi avertismente date viitorilor “vârcolaci “care s-ar fi aşteptat la exact acelaşi fel de torturi.

Cele două cazuri ne creează o imagine asupra ferocităţii criminalilor consideraţi posedaţi, dar şi o imagine a  răspunsului brutal şi cât se  poate de crud al autorităţilor care au emis norme clare de schingiuire şi executare a aşa zişilor posedaţi.

Se spune că istoria consemnează faptele bune sau mai puţin bune ale unor oameni de seamă, de aceea aspectele mai puţin plăcute sunt ascunse în colţuri întunecate şi trecute cu vederea, dar nu şi uitate.
Dar ce legătură are sexul cu aceste crime oribile şi de ce vorbesc eu de asemenea atrocităţi? Pentru că totul se învârte în jurul sexului; atât Stubbe cât şi Garnier au simţit plăcere atunci când omorau. De fapt, este imposibil de spus cât la sută dintre crimele în serie sunt şi crime sexuale (pasionale) şi cât la sută nu sunt.

Trăim într-o lume plină de violenţă şi suntem înconjuraţi de indivizi periculoşi, gata să ucidă din plăcere sau de nevoie. De când există istoria şi probabil şi cu mult timp înainte de consemnarea faptelor în scris, nu a existat şi nu există cu adevărat pace pe acest pământ. Undeva, într-un colţ uitat de lume, trebuie să fie un mic conflict legat în general de ceva material. Oamenii au murit şi mor pentru concepte stranii şi greu de înţeles ca patrie, rege, patriotism, conducător iubit etc. Iar, în lipsa unui război, întotdeauna se va găsi un criminal, mai mult sau mai puţin prolific, care să lase o mare de cadavre în urma lui.

Din păcate, literatura de specialitate este mai mult preocupată de modul de operare, de probele biologice, de tabloul crimei şi de criminal în sine, decât de semnele care pot arăta dezvoltarea unui comportament deviant sau predispus la crimă.  

Eu îmi propun să schimb acesta paradigmă şi să prezint în continuare cazuri care să ajute cititorul să îşi facă o idee despre cum operează un criminal în serie şi astfel, să îşi poată crea un model predictibil care să îl ajute să identifice acel tip de comportament care duce la crimă.

Dar mai întâi, să vedem ce anume este un criminal în serie şi dacă acesta este sau nu este întotdeauna un psihopat? 

Psihopatia este o boală mintală extrem de controversată. Istoric vorbind, psihopatia este prima formă de boală mentală care a fost înlăturată din clasificările D.S.M., tocmai  din cauza  multiplelor schimbări ale sistemelor de clasificare. Acest lucru s–a făcut cu siguranţă şi pentru că este extrem de greu să diagnostichezi o astfel de  problemă de cogniţie, mai ales în cazul pornirilor criminale. Însăşi conceptul de psihopatie este  greu de înţeles, fiind asociat cu multiple probleme de ordin social sau de comportament. Psihopatia, ca diagnostic, este rezervată mai mult pentru acei criminali a căror gândire este total bulversată, sau/şi au tulburări grave de personalitate şi care nu pot fi trataţi medicamentos sau psihologic. 

În timp, psihopatia a fost caracterizată pe rând ca o tulburare de personalitate,  o tulburare de comportament, o “înstrăinare a minţii", ca organizare insuficientă a capacităţilor morale şi/sau  tulburare de voinţă. Psihopatul este iraţional, lipsit de înţelegere, insensibil şi amoral. 

Cesare Lombroso, psihiatru italian, introduce conceptul de individ antisocial, caracterizat prin lipsa de vinovăţie, agresivitate crescută, impulsivitate, insensi-bilitate la critici sociale sau durere fizică.  Individul psihopat nu poate să accepte lucrurile aşa cum sunt, nu are nici un fel de sentimente pentru cei apropiaţi şi în general, încearcă să trăiască departe de societate. Psihopaţii nu reuşesc să se adapteze unui stil matur de gândire şi din această cauză se simt excluşi din societate. Un psihopat este un individ cu carenţe emoţionale grave, care este uneori şarmant, dar, cel mai adesea, este extrem de violent. Individul psihopat/sociopat este un individ de obicei inteligent, şiret, foarte calm şi care este lipsit de manifestări psihosomatice.